"Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrânei adormite, i se păru că-nţelege, în toată adâncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pământul ce le văzuse născându-se. O suavitate nespusă se răspândea în odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrânesc, dar primitor şi prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de când lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat până la lacrămi, luă binişor mâna bătrânei şi îşi lipi obrazul de dânsa. I se părea că atinge un lucru sfânt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte, de când mamă-sa îl mângâia pe obraz, copil, şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrâna deschise ochii cu greutate, se uită la dânsul lung şi iar îi închise."

Viata la tara, Duiliu Zamfirescu